Real , dar trist!

 De ce destramă așa de repede o relație de prietenie!

(întâmplări reale!)

În copilărie!… Am fost oare prieten cu cei cinci copii din Păuleasca, minunatul meu sat natal? Da, cinci copii eram pe ulița noastră , numită “Linia mare”. Eu, Gigel, Sande, Gogu si Anișoara. Ceilalți erau mai mici. Nici nu prea ii băgam în seama, deși participau la joacă! Făceam totul aproape împreună, când era vorba de joacă și chiar alte activități, pe care părinții ne puneau să le facem! Și totuși! Cu Gigel, cu care eram partener, la tot ce presupunea o echipă nu vorbeam. Fără ceartă, fără contraziceri, doar pentru ca , el supărat pe succesul meu la școala (am stat cu chirie în Zimnicea, la examenul de admitere în liceu, eu am fost admis), a crezut ca îi lezez “personalitatea”. Vezi , că nu mai era el primul! Mi-a spus pur și simplu, “Să numai vorbești cu mine!”. I-am dat curs cererii, rugăminții, nu știu cum să o numesc, deși continuam să jucăm mereu împreuna fotbal, eram mereu parteneri , vorbeam cu el , ca și când era a treia persoana căreia mă adresam! Așa a fost și așa a rămas și peste ani! Chiar și acum, ne salutăm , dând din cap sau ridicând brațul, dar nu ne vorbim!

Dacă la vârsta de atunci a copilăriei m-ar fi întrebat cineva ce este prietenia, nu aș fi știut să răspund corect, din acest motiv. Acuma cred că în copilărie omul își demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de a se afla împreună cu alte ființe, de a vorbi și de a asculta.

La bătrânețe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două ființe, întemeiată pe credințe, pe păreri, pe gusturi comune, însoțită de nevoia de a-și dezvălui una alteia sufletul... și capacitatea de a fi alături una alteia în orice împrejurare, cu alte cuvinte: la bine și mai ales la rău. O relație care uneori se țese cu greu și care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri și chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Chiar și așa se destramă foarte repede!

Am fost în timpul activității mele un dușman convins al organelor de securitate. Chiar am avut mici conflicte cu ei! Datorită puterii mele de muncă și rezultatelor, am scăpat de unele pedepse destul de rapid, dar nu i-am uitat. Nu i-am urât ca oameni, le-am urât faptele și metodele lor! Spun toate acestea acum și le-am spus mereu! Le-am spus-o chiar în față! Ii alungam din locurile unde îmi desfășuram activitatea. Nu mă cred un erou, așa eram! Le spun acum, pentru că acum ceva timp în urmă am fost învinuit ca “ am fost securist!” . Vină adusă fără dovezi, m-a durut și am răspuns persoanei foarte dur, deși, era o doamnă! Nu m-am putu abține! Îmi pare rău! M-a durut așa de tare, încât am uitat că este soția prietenului meu! Avalanșa... produs instantaneu! Prietenia s-a distrus și orice relație s-a destrămat! Oare am greșit așa de tare! Lipsa de tact?! Nu pot sa răspund corect și clar, la aceasta! Și mă doare! Le respect dorința! Nu ne mai vedem! D-abia ne mai salutam!? Se repetă oare întâmplarea din copilărie!?

Și atunci, vine întrebarea? Atunci și prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecțiunii. Supusă fiind perciunii (greșelii) ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care țin, dar faţă de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viața ma învățat să n-am încredere deplină în nimeni, poate și pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, și poate o anumită trufie, opunându-se exercițiului de umilință care uneori e numită spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni, de a nu greși și rușinea față de Dumnezeu.

Deși, gândul la o viață de apoi, mă’ înspăimântă, cred că Dumnezeu există și, dacă oamenii ar fi mai atenți, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui și aici .„După faptă și răsplată" ,asemeni remușcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenței Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puțini l-ar lua în seamă.

Și iată vechea mea întrebare: "Cum de se destramă așa de repede o relație de prietenie!?"