AMINTIRI… MELANCOLICE!
(I)
La vârsta de șaptesprezece ani, am absolvit liceul. Am intrat nu la universitate, ci la Academia militară, și am făcut primele tentative de a scrie poezie, într-o încăpere dintr-un cămin din apropierea pieţii Chirigiu.
Încăperea aceea apare adesea în gândirea mea, care mă frămantă. O pot vedea și acum, așa cum doresc ca și cel ce citeşte aceste rânduri (cititorul) să o vadă. Nu era spațioasă. Dădea mai curând spre nord decât spre sud. Fereastra de lângă masă era mică și înclinată, pentru a face față ploilor de după amiază. Și totuși pentru mine, ca și pentru atât de mulți alți studenţi, din atât de multe alte încăperi, aceaste încăperi distincte rămân un spațiu de obârșie…
Dar lipsea un lucru. Erau momente, pe când stăteam așezat la acea masă, sau pe când urcam treptele, cu cheia în mână, să deschid ușa, târziu mult după miezul nopții, în care îmi era dor de ceva. Căutam o poveste. Aveam nevoie să citesc, sau să aud narațiunea altcuiva – a unei femei și a unui coleg-poet – care se deplasase aici, și fusese acolo. Aici , îmi doream să pot ridica un ceainic de pe un aragaz. Să simt prezenţa unei femei care-și întinsese fusta peste un scaun, aproape de uscătorul electric de rufe, pentru a o avea fără încrețituri dimineața. Care făcuse ca viața noastră să se intersecteze într-o operă sau un film și eu să aștern pe hârtie: greutățile și recompensele; percepțiile deficienței. Îmi amintesc gândul că nu trebuia ca imaginea să fie perfectă sau importantă. Doar acolo; doar prezentă. Și asta am ținut minte.
Ca obiect mut al elocvenței sale, existența femeii putea fi simultan interpelată și amuțită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu