Fericirea care depinde de noi...
.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,
pe câte unul, însoţindu-l dracu încă din viaţă să se asigure c-o fii al său şi-n final... că...
ce-a făcut pe lume oricare om rău dacă n-a huzurit şi dacă nu s-a desfătat, în singurul
lui scop de-a trăi, el fără să se simtă cu inima păgână sau sufletul pătat, când, această
viaţă este darul lui Dumnezeu cu-adevărat, între-atâtea doleanţe depăşite viaţa oferind
viul şi celui ce are, şi celui ce nu are, şi celui uşuratic, şi celui cu virtuţi... de răi, cei buni
umblând de nenumărate ori ca bătuţi, cu smerenie dobândind viaţa veşnică, privind în
jur cu blândeţea celuia ce-a aflat, c-aici, nimenea nu câştigă, nimica material... nici cel
ce crede că dându-se de-a berbeleacul a câştigat oarece luptă, demnă de lăudat, omul
bun, dând roade necontaminat, îmbătrânind mulţumit că a făcut ce trebuie negelozind
şi fără să pizmuiască, necăutând pricină, de ceea ce este, fiecare dând dare de seamă,
singur... cu toţii, găsind, ceea ce căutăm, alegând cu iubirea din conştiinţă... conştienţi
ce ni se-ntâmplă şi spre ce ne-ndreptăm, căci... a treia cale, nu există, deoarece încă de
pe pământ tot omul fiind în fiinţă şi parte cerească şi parte pământească, oamenii toţi
trăind permanent în ambele lumi... voinţa voii tale să hotărnicească să fii milostiv, sau
un egoist evaziv ce trăieşte numai pentru raiul murdar al cugetului său... şi-asta, într-o
cale aleasă... de pe orice cale, nici tu, nici eu, fără să ne putem opri, până-ntr-o bună zi
când va trebui să debarcăm într-o atitudine firească pe ţărmul lumii ce-am dorit-o ca o
lume viitoare încă din viaţă, prin strâmtoarea morţii trecând strecuraţi ca prin sită... de
lumea aleasă, strigaţi... părăsind corabia trupului... părăsind barca pe-aripile vântului,
lăsând viilor pluta... în lumea de dincolo, intrând doar cu sufletul... în rai sau în iad, că,
altă variantă nu este, de-aici de pe pământ trăind în preajma binelui şi a răului ca-ntr-o
poveste, divinul, dăruindu-ne toate mişloacele la îndemâna creierului, spre-a alege... ori
hrana nemuritoare, ori capcana doldora de păcatele vitrege, pentru oricare, optând om
cu om, oricine după cum socoteşte... prin împărtăşanie primind sfintele taine şi sfintele
virtuţi, prostănaci îndeobşte, într-un fel de a fi lesnicios să-l confrunţi exprimându-se şi
sfânta poruncă de-a fii, încât mai lesne, nici nu se poate-nchipui, chiar dacă, de destule
ori ajungem oi rătăcite zăpăciţi de numeroase ispite ranchiunos de iadul crud înmulţite
... conştient şi cunoscător, cerul, de cerul omului, cu multele lui patimi, căderile noastre,
nefiind căderi când omul se ridică, pornind din nou fără frică privind cu ochii inimii sale
spre cer... numai sub influenţa negativă a smintelilor şi-a păcătelor însuşite în efemer le
slăbeşte oamenilor iubirea şi virtutea... bucurii şi îngăduinţe, bunătatea, mila şi credinţe
dispărând din gând ce-i bun descălecând puntea, inima hâdă netulburându-se că gandu'
macabru ar putea s-o distrugă, găsind oameni s-o rabde, căutând să-i tragă să piară şi
ei... inima ce-a experimentat umilinţa, semănând cu tâlharul ce-a cunoscut pocăinţa, el,
lepădându-se de faptele la care s-a dedat cu alţi zmei, asta ridicându-l deasupra, în sine
eliberând conştiinţa... pe-această cale a lumii, ce, este şi singura cale spre viaţa de-apoi,
singura cale pe care să putem merge şi să ne putem numi oameni încreştinaţi... fără să
putem spune că nu am ştiut şi nu ştim, noi toţi încredinţaţi că ştim că ne-ndreptăm spre
cealaltă lume... din lumea din care venim clădindu-i la următoarea un rost din viaţa aşa
cum ne-a fost, cât trăim rostuindu-i-l supuşi şi seduşi de tendinţe alese în particular, cât,
cum şi de ce, ar trebui să ne pese, stând în tot ce exptimă un om el construind energiilor
sale multitudini de avatare culegând infinituri spontan cum o melodie culege notele ce-o
compun de pe clapele unui pian... dezacordat sau nu... un suflet de om neputând sluji la
doi stăpâni sufletul dându-şi unuia singur în toate ce le făcu trebăluind verzi şi uscate în
viaţa de-acu... în unul singur locuind, din unul singur plecând când o fii, cu unul singur ce
l-o primi şi-acolo unde-o ajunge, niciunul neavând a se plânge căci au ales, să vezi că, ce
semeni vei avea de cules, o lume construită pe dumnezeieşti bineţi s-aibe şi-o-mpărăţie a
cerurilor şi-o lume pierdută a iadului, după dorinţă, fiecare înnăscut cu putere de-a gândi
cu o minte... carnea şi spiritul, fiind două realităţi inseparabile, care, una pe cealaltă, nu o
dezminte oricât ar fii-n esenţe de diferite în funcţie de opţiuni urmărind împliniri cu raţiuni
ce-ncearcă să-şi depăşească limitele... oricine adoptând o poziţie rigidă sau favorabilă la
ceva, restrângerile şi preceptele sociale omul legiferându-le peste legea lui Dumnezeu c-o
natură umană expansivă elaborând legi divinului împotrivă de parcă omul ar fii stăpânul
din vieţi... tot omul suportând legile cezarului cu greu, şi, mult mai uşor, suportând, legile
făcute de Dumnezeu, omul schimbându-şi optiunea mereu, nevoi şi aspiraţii dându-i ghes
de la spate... ca vai de ele spinările încovoiate, umplând pagini după pagini în istorii, încă
auzind bocetul plânsului peste timp, vrajbele notorii, clătinând convingeri, a cerului îngeri,
mirându-se de nemulţumirile omului ce doreşte-a se compara cu zeii din Olimp, uitându-şi
acuşica măsura, ca un nărod care nu se mai satură niciodată, oricât ar avea... războaiele
declanşate de om ca să ia, demonstrându-i postura-ntr-o societate de el inventată, cu legi
şi reguli în care desăvârşirea umană n-ai cum s-o atingi vreodată, puterea devenind astfel
o motivaţie de-a supravieţui şi-a exista, într-un nivel de sărăcie şi educaţie, impuse cu de-a
sila, indiferent de percepţii, cei mulţi abea putând avansa de beţe puse-n roate să nu te lase
să mergi mai departe oricâte însuşiri ai avea, oamenii între ei luptând... între pături sociale
create, să stai colea deoparte să priveşti la alte persoane-ascensiunea care de multe ori nu
ar merita, cu ei luându-te la harţă, nu cu viul, ce ţi-a dat câte un pic din toate de care nevoie
ai avea... mulţi pe Dumnezeu înfruntându-L... pe El învinovăţindu-L că le-ar pune piedici prin
deciziile Lui, când, hoţi de destine, hoţi de-mplinire, hoţi de vieţi şi iubire, cu duiumul găsim,
spionând la marginea drumului suflete slabe şi-nvălătucite, rugina mâncându-le din proţap
inima, parcă din neam înrudiţi cu dorul de-a scăpăta sub un control al energiilor nepozitive,
spre lumea de-apoi, ei alegându-şi calea aşa... neţinând cont că-şi omoară cu zile dorul de
viaţă primit, cea mai frumoasă privelişte fiind când vezi un copil fericit, eu nefiind de acord
cu zicala că numai de noi depinde să fii fericit că faci înspre ea un pas mic, dar nici n-o pot
nega, fericirea, întâmplându-se-n multe, odată cu vârsta, pentru fericire, oricine trebuind să
facă ceva, de întunericul răului detaşat, strunindu-şi plăcerile într-o condiţie umană, în care,
nu puternic să fii, ci, atotputernic asupra ta, de răutate scăpat, nimeni nefiind de alt soi, tot
carne, oase şi sânge, într-un lut ridicat din noroi, indiferent de culorile pielii, pe coordonate,
predestinaţi să ne gândim ideile şi să le trăim ca între fraţi, într-o mea culpa, nimeni dintre
noi neânsemnând mai puţin, ci mai mult, între-atâtea lucruri ce sunt de făcut, într-o viaţă, a
naibii de scurtă ce ne călătoreşte spre-o perfecţiune absolută în fiecare zi pas cu pas, orice
filozofie a cunoaşterii, având cheag numai în adevăruri ce se află-n stare latentă în oricare
creier... ca un bumerang, ştiinţenia obiectivă, devenind veridică într-o viaţă în care a strâns
jalbe, rugăminţi şi petiţii, omul trăind cu gândul la el nu la altcineva... cu gândul la el însuşi
hotărând într-o lume plină de panică şi de frică, ca o demarcaţie organică între cunoaştere
şi ştiinţă, omul, având în el însuşi o teorie personală distinctă, şi eu şi tu simţind fericirea-n
adâncul nostru ca în grădini personale, desfăşurată-n meniri care orbesc închipuiri... toate
culturile lumii în nivele de conştienţă naturale putându-ne asambla, folosu-mplinirilor vieţii
apropiind, interesaţi doar de bine, nici un rău la infinit neţinând în acest mare bine al trăirii,
ce-n dar ni s-a dat când ne-a creat.. om şi copil, în fericiri atâta de separaţi prin cunoaşteri,
bucuria cea mai mare, fiind, ca s-o faci, şi s-o dai, fără grafice... cantităţile mari, de fericire,
însemnând mari cantităţi de cunoaşteri, nu cerşetori cerşind, şi nici majorităţi suferind din
neştiinţa de-a vedea... cărări înspre fericiri, mereu găsindu-se undeva, ca o mană cerească
c-o mână de ajutor bine primită de cineva-n nevoinţă, împăcată c-o soartă calculată amplu
în socotinţă, între ierburi, părând orice floare răsărită o regină, întâlnind cu iarba pământul
la rădăcină sub acelaşi soare sub care îmbelşugat găsim fericirea care depinde de noi, noi,
toţi sfidând-o pe moarte, cu fiecare răsărit şi-nserare, colecţionând răni frumoase... unii...
cu moralităţile decăzute, gândindu-se-n toamnă cu idei spre ei avantajoase că-i păcat că le
pleacă cocorii departe... ei, bătrâni, rămânând lângă case... şi băcanul din colţ, la-nceputul
şcolii gândindu-se cum se vor înmulţi miliardele lui, din vânzări umflându-se într-o cutie cu
catifeaua mâncată de molii, el, frecându-şi mâinile, cu zâmbete bucuroase... pe când, hoţii,
freamătă-n târguri băţoşiţi în bretele, că, nu există la pantaloni curele, care, să le păzească
pantalonilor buzunarele, că nici cerul nu pică, nici pământul nu se despică când pe-nserate
metresele nopţii proptesc felinarele nemaiavînd nimic de pierdut dumnealor, ca într-un cor,
opţiuni de fericiri insignifiante sau din contră într-un negustoresc implicat major, există aici,
miliarde înmulţite cu miliarde, ca o avalanşă întrezărite, abudentă, curgând silitor, fără istov
descoprindu-le în toate capetele lumii, cu creier, un om, gândindu-şi fericirile lui inepuizabil,
cu o atitudine, de multe ori în suflet nelăudabil departe de cer, fericirea care depinde de noi,
neavând în faţa cerului nici un mister, ignorant şi suspicios, omul, nesăturându-se neostoit
niciodată... temător şi necredincios, ne-mplinirile lui înmulţindu-se nociv şi vătămător, ostil,
jinduind ca într-un vodevil nemilos, bunăstarea fratelui... sau, a surorii, care... are mult prea
mult bine, şi-n fine, peste toatele toate, mai are şi ochii albaştrii... concludent... neghiobeşte
nepotolit ca un ipocrit aprig şi violent... nimeni nefiind de alt soi ci cu toţii oameni la fel, mai
luminaţi mai stupizi sau mai tonţi neâmblânziţi în carne, ezitanţi în oase şi răzbunători prin
sânge vieţuind rigizi şi bizar spre două lumi finale înjurând mamelor Paştii, ca pe-o punte a
alegerilor abisale, pe pământ alergând, alegând... raiul, sau iadul... fierţi, fripţi sau copţi, toţi
instabili şi curioşi trecând lumii acesteia vadul... chiar dacă ne codim văzând de departe că
se-apropie pragul aici neexistând în nici un caz al'ceva mai sublim ce ne-a ridicat din smârc
şi noroi, şi... nici altă cale mai simplă s-o întâlnim urmată sub aştrii... pe braţe cu flori să ne
conducă spre lumea de-apoi... pentru că, implicit... aici pe pământ... fericirea depinde de noi...
poezie de Lidia Stoia
