De ce destramă așa de repede o relație de prietenie!
(întâmplări reale!)
În copilărie!… Am fost oare prieten cu cei cinci copii din Păuleasca, minunatul meu sat natal? Da, cinci copii eram pe ulița noastră , numită “Linia mare”. Eu, Gigel, Sande, Gogu si Anisoara. Ceilalți erau mai mici. Nici nu prea ii băgam în seama, deși participau la joacă! Făceam totul aproape împreună, când era vorba de joacă și chiar alte activități, pe care părintii ne puneau să le facem! Și totuși! Cu Gigel, cu care eram partener, la tot ce presupunea o echipă nu vorbeam. Fără ceartă, fără contraziceri, doar pentru ca , el suparat pe succesul meu la școala (am stat cu chirie în Zimnicea, la examenul de admitere în liceu, eu am fost admis), a crezut ca îi lezez “personalitatea”. Vezi , că nu mai era el primul! Mi-a spus pur și simplu, “Să numai vorbești cu mine!”. I-am dat curs cererii, rugăminții, nu știu cum să o numesc, deși continuam să jucăm mereu împreuna fotbal, eram mereu parteneri , vorbeam cu el , ca și când era a treia persoana căreia mă adresam! Așa a fost și așa a rămas și peste ani! Chiar și acum, ne salutăm , dând din cap sau ridicând brațul, dar nu ne vorbim!
Dacă la vârsta de atunci a copilăriei m-ar fi întrebat cineva ce este prietenia, n’aş fi ştiut să răspund corect, din acest motiv. Acuma cred că în copilărie omul îşi demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de a se afla împreună cu alte fiinţe, de a vorbi şi de a asculta.
La bătrâneţe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două fiinţe, întemeiată pe credinţe, pe păreri, pe gusturi comune, însoţită de nevoia de a-şi dezvălui una alteia sufletul, şi capacitatea de a fi alături una alteia în orice împrejurare, cu alte cuvinte: la bine şi mai ales la rău. O relaţie care uneori se ţese cu greu şi care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri şi chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Chiar și asa se destramă foarte repede!
Am fost în timpul activitatii mele un dusman convins al organelor de securitate. Chiar am avut mici conflicte cu ei! Datorită puterii mele de muncă și rezultatelor, am scăpat de unele pedepse destul de rapid, dar nu i-am uitat. Nu i-am urât ca oameni, le-am urât faptele și metodele lor! Spun toate acestea acum și le-am spus mereu! Le-am spus-o chiar în față! Ii alungam din locurile unde îmi deșfășuram activitatea. Nu mă cred un erou, așa eram! Le spun acum, pentru că acum ceva timp în urmă am fost învinuit ca “ am fost securist!” . Vină adusă fără dovezi, m-a durut și am raspuns persoanei foarte dur, deși, era o doamnă! Nu m-am putu abține! Îmi pare rău! M-a durut așa de tare, încât am uitat că este soția prietenului meu! Avalansa produs instantaneu! Prietenia s-a distrus și orice relație s-a destrămat! Oare am greșit așa de tare! Lipsa de tact?! Nu pot sa răspund corect și clar, la aceasta! Și mă doare! Le respect dorința! Nu ne mai vedem! D-abia ne mai salutam!? Se repetă oare întamplarea din copilarie!?
Şi atunci, vine întrebarea? Atunci şi prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecţiunii. Supusă fiind piericiunii (greșelii) ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care ţin, dar faţă de care nu mi-am
dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viaţa ma’nvăţat să n’am încredere deplină în nimeni, poate şi pudoarea peste care n’am putut trece niciodată, şi poate o anumită trufie, opunându-se exerciţiului de umilinţă care’nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni, de a nu gresi şi ruşinea faţă de Dumnezeu.
Deşi gândul la o viaţă de apoi, mă’nspăimântă, cred că Dumnezeu există şi, dacă oamenii ar fi mai atenţi, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui şi aici.„După faptă şi răsplată”,asemeni remuşcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenţei Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puţini l’ar lua ‘n seamă.
Şi iată vechea mea întrebare: "Cum de se destramă așa de repede o relatie de prietenie!?"
